True grit (2010).

Universul bogaţilor. E straniu: sunt printre cei mai interesanţi dintre semeni. Ştiu că vieţile lor sunt de un plictis dezolant – vid poleit etc. Cu toate astea, nu atât ei, cu vieţile lor, contează, cât simbolismul în sine al categoriei. E mai întâi interesul pentru libertate – iar ei o deţin în cantităţi obscene. Apoi, mi se pare că grecii n-au reflectat destul la problema bogăţiei, de vreme ce, dintre varietăţile tragediei, ea le-a scăpat. Bogăţia – cea adevărată – e tragică. Aduce plictis, vinovăţie, convenienţă, un panaş teatral, o lejeritate care ocultează sensul lucrurilor. În acelaşi timp, o violentă autocunoaştere: nu ştii cine eşti până ce nu vei fi fost bogat. Dar mai ales o inevitabilă şi – treptat – voită înstrăinare de semeni. Însingurarea bogaţilor (reşedinţe izolate, insule) nu e decât pandantul izolării simbolice de specie. Pe aceasta, ei o resimt jubilatoriu, şi simultan dureros. Trebuie priviţi. Un bogat nu mai face parte din comunitatea umanilor, i-a fost retrasă calitatea de semen. Vinovat că a depăşit natura, ca şi legile, va fi întotdeauna altceva, anarhismul lui e o transgresiune prodigioasă dar solitară. O condiţie fie subumană, fie angelică, orice în afara aceleia de om. Bogaţii sunt cea mai bună dovadă pe care încă o avem că am fi nefericiţi şi dacă ar exista Paradisul.
     
       True grit (2010).

       Documentar despre Céline. Interviurile lui de proscris; înălţătoare, stranii.