Balzac

Datarea textelor. Balzac e aproape de necitit azi, pentru cititorul lambda. Dacă-i dai unui tânăr obişnuit, din prima cafenea, zece pagini de Balzac îl adormi. În schimb, va putea citi zece pagini de Martin Amis, Djian, Houellebecq sau Despentes, fără probleme, cu plăcere chiar. Nu doar sintaxa: limba e alta; subtonul de epocă e altul. Ideea că un text pierde din valoarea estetică numai pentru că nu mai e actual ca stadiu al limbii e destul de iritantă.
       Mereu mi-am imaginat o zi în care cineva, complet candid în literatură, ar veni să-ţi declare entuziasmat: ‘uite, am descoperit o chestie colosală scrisă de un tip de care n-am auzit niciodată, Eminescu, sunt câteva poezii: mi s-au părut interesante’. Scriitorii sunt ucişi fără milă de reputaţia care-i precede – şi de ţările în care au nefericirea să scrie. După o vreme, e aproape imposibil să mai găsească cititori candizi, singurii cititori adevăraţi.
       În plus, trădarea istoriei e agasantă… Timpul sabotează emoţia estetică, îngustează receptarea. Textele expiră. Mâine, frazele noastre vor părea prea elaborate, prea lungi, cu inutile arabescuri şi un sunet straniu, vorbind despre ceva prea complicat, îndepărtat, în definitiv cam stupid…
       Se va reveni vreodată la o limbă elaborată? Mă îndoiesc. Sunt stadii ale limbii iremediabil depăşite. O limbă se înfăşoară în falduri până în perioada maturităţii ei, când atinge perfecţiunea clasică; le leapădă apoi pe rând, într-un striptease fatal. Metaforicul, truda stilistică, topica rafinată, cadenţa, meşteşugul onest, toate încheie un ciclu. Ce ne aşteaptă? Probabil, stilistica SMS-ului: precizia, ideea percutantă, claritatea, emoţia simplă, radicalitatea sensului. Sfârşitul meremetiselii.
       Sfârşitul se vede deja. Între scrisul ‘clasic’ (limba de până în anii ’80-90, să zicem) şi cel de azi prăpastia e vizibilă. Cei vechi nu mai sunt citiţi, deja, decât de cei vechi.