Too kill a mockingbird

Afectat de cazul Hanei F.

       Hannah Arendt către Kurt Blumenfeld, ianuarie 1957: ‘[Gershom Scholem] e aşa de preocupat, că nu mai are ochi să vadă (şi nu numai atât: nici urechi să audă). În esenţă, el crede aşa: Centrul lumii e Israelul; centrul Israelului e Ierusalimul; centrul Ierusalimului e universitatea iar centrul universităţii e Scholem. Şi ce e mai rău e că el crede cu adevărat că lumea are un centru’.

       Litera ‘X’ ar desemna pornografia pentru că reprezintă, ca-n algebră, necunoscutul, ceea ce este ascuns, prin urmare tabuul. Ipoteză secventă: ar fi comprimarea fonetică a lui ‘sex’, ca în abrevierea ‘Xmas’ pentru Christmas. O alta: X e simbolica răscrucii, a necunoscutului şi pericolului. Apoi: se pronunţă în engleză ‘ex’, care desemnează tot ce e exterior, în afară, extrem, exclus. În fine: X e crucea pusă pe un document, deci ceea ce e oprit, bifat, anulat.
       Mai era ceva despre dispunerea a două linii, care s-ar afla una peste alta…

       Politica – dizolvată tot mai mult în aproximaţie, lumpen-populism, neant. Asistăm la asta. Nu se întrevăd zile prea senine pentru Europa. Cei care cred că trebuie regândit politicul mi se par perfect îndreptăţiţi – şi totodată naivi. E o candoare a posibilului, un automatism al schimbării. Există totuşi şi realitatea asta: uneori, oboseşti.
       Mă irită fraza lui Maurras: ‘Orice disperare în politică e o prostie absolută’. Avea dreptate nefericitul. Politica e proba supremă a optimismului. Vorba lui S., istoria e un fel de meci fără final; nu e deloc ca-n sport. Chiar dacă e 15 la 0 pentru echipa adversă, nu trebuie să disperi niciodată, într-o zi vei câştiga. Nimic nu e pierdut în politică, nici o cauză, nici o direcţie; tot ce e minoritar şi ridicol azi va putea fi într-o zi câştigător. E kitsch-ul intrinsec al politicului. Nu există fait accompli, achiziţie durabilă, e înspăimântător. Cei care cred că există un curs, că am păşit de-acum în democraţie, şi deci copiii lor vor trăi într-o regiune sigură – se înşeală comic. Nimic nu poate fi prevăzut într-o formă definitivă. Optimismul bovin al politicii mă înfricoşează şi deprimă.

       Carte peste care dau recent: Principesa Margareta a României, Carte regală de bucate… Răsfoiesc, sceptic: chintesenţă de discreţie, decenţă şi candoare.
       Ce destin mai avem şi noi.

       Harper Lee, 85 de ani zilele astea. Deja, 25 de la moartea lui Dill.
       Too kill a mockingbird (1962), astăzi; pentru ea.

Jocul un stil de viata

Daca acum cateva zeci de ani , sa fii adult si te joci jocuri cu masini, impuscaturi putea pare cel putin ciudat, in ziua de azi acest lucru este absolut normal. Cum a avut loc aceasta schimbare? Prin aparitia jocurilor pentru PC si ulterior a jocurilor online.
Aceste jocuri iti dau posibilitatea sa fii oricine iti doresti si sa faci lucruri pe care nu poti sa le faci in viata reala. Pe vremea parintilor mei, odata cu inaintarea in varsta jocurile copilariei trebuiau date deoparte iar varinatele in care jocul putea fi folosit ca si metoda de relaxare scadeau odata cu trecerea timpului si cresterea in etate. Jocurile care puteau fi jucate fara a parea ridicol ramaneau cele bazate pe sport, tabelele, sahul sau jocurile de carti.  Odata cu aparitia calculatorului in casele oamenilor de rand, a fost deschis si apetitul pentru jocuri in mediul vitual. Dat fiind ca actiunea jocului se petrece in spatele unui ecran, identitatea jucatorului este nestiuta iar acest lucru pare mai important daca obisnuiesti sa te joci online, oricum daca vrei sa te joci poti intra pe http://www.jocurionlinehd.com

Aparitia acestor jocuri si trecerea catorva zeci de ani a facut ca adultii care se joaca sa nu mai fie priviti ciudat, ba chiar sa fie un lucru perfect normal. In acest moment exista chiar si competitii care se desfasoara la nivel mondial pe platformele de jocuri online, iar persoanele care sunt castigatoare  primesc  destul de multi bani. In ziua de astazi jocul a ajuns sa fie un lucru normal pentru persoanele de orice vasrsta iar multi dintre noi chiar isi castiga existenta jucandu-se. Din punctul meu de vedere este ca si cum nu ai imbatrani niciodata.
Cu toate schimbarile care au loc in lumea din jurul nostru, in mentalitate si in societate, sunt curioasa cum se vor desfasura lucrurile pentru copiii nostri. Nu pot sa nu ma intreb oare ce surprize si schimbari ne va ma aduce evolutia.

Balzac

Datarea textelor. Balzac e aproape de necitit azi, pentru cititorul lambda. Dacă-i dai unui tânăr obişnuit, din prima cafenea, zece pagini de Balzac îl adormi. În schimb, va putea citi zece pagini de Martin Amis, Djian, Houellebecq sau Despentes, fără probleme, cu plăcere chiar. Nu doar sintaxa: limba e alta; subtonul de epocă e altul. Ideea că un text pierde din valoarea estetică numai pentru că nu mai e actual ca stadiu al limbii e destul de iritantă.
       Mereu mi-am imaginat o zi în care cineva, complet candid în literatură, ar veni să-ţi declare entuziasmat: ‘uite, am descoperit o chestie colosală scrisă de un tip de care n-am auzit niciodată, Eminescu, sunt câteva poezii: mi s-au părut interesante’. Scriitorii sunt ucişi fără milă de reputaţia care-i precede – şi de ţările în care au nefericirea să scrie. După o vreme, e aproape imposibil să mai găsească cititori candizi, singurii cititori adevăraţi.
       În plus, trădarea istoriei e agasantă… Timpul sabotează emoţia estetică, îngustează receptarea. Textele expiră. Mâine, frazele noastre vor părea prea elaborate, prea lungi, cu inutile arabescuri şi un sunet straniu, vorbind despre ceva prea complicat, îndepărtat, în definitiv cam stupid…
       Se va reveni vreodată la o limbă elaborată? Mă îndoiesc. Sunt stadii ale limbii iremediabil depăşite. O limbă se înfăşoară în falduri până în perioada maturităţii ei, când atinge perfecţiunea clasică; le leapădă apoi pe rând, într-un striptease fatal. Metaforicul, truda stilistică, topica rafinată, cadenţa, meşteşugul onest, toate încheie un ciclu. Ce ne aşteaptă? Probabil, stilistica SMS-ului: precizia, ideea percutantă, claritatea, emoţia simplă, radicalitatea sensului. Sfârşitul meremetiselii.
       Sfârşitul se vede deja. Între scrisul ‘clasic’ (limba de până în anii ’80-90, să zicem) şi cel de azi prăpastia e vizibilă. Cei vechi nu mai sunt citiţi, deja, decât de cei vechi.

True grit (2010).

Universul bogaţilor. E straniu: sunt printre cei mai interesanţi dintre semeni. Ştiu că vieţile lor sunt de un plictis dezolant – vid poleit etc. Cu toate astea, nu atât ei, cu vieţile lor, contează, cât simbolismul în sine al categoriei. E mai întâi interesul pentru libertate – iar ei o deţin în cantităţi obscene. Apoi, mi se pare că grecii n-au reflectat destul la problema bogăţiei, de vreme ce, dintre varietăţile tragediei, ea le-a scăpat. Bogăţia – cea adevărată – e tragică. Aduce plictis, vinovăţie, convenienţă, un panaş teatral, o lejeritate care ocultează sensul lucrurilor. În acelaşi timp, o violentă autocunoaştere: nu ştii cine eşti până ce nu vei fi fost bogat. Dar mai ales o inevitabilă şi – treptat – voită înstrăinare de semeni. Însingurarea bogaţilor (reşedinţe izolate, insule) nu e decât pandantul izolării simbolice de specie. Pe aceasta, ei o resimt jubilatoriu, şi simultan dureros. Trebuie priviţi. Un bogat nu mai face parte din comunitatea umanilor, i-a fost retrasă calitatea de semen. Vinovat că a depăşit natura, ca şi legile, va fi întotdeauna altceva, anarhismul lui e o transgresiune prodigioasă dar solitară. O condiţie fie subumană, fie angelică, orice în afara aceleia de om. Bogaţii sunt cea mai bună dovadă pe care încă o avem că am fi nefericiţi şi dacă ar exista Paradisul.
     
       True grit (2010).

       Documentar despre Céline. Interviurile lui de proscris; înălţătoare, stranii.