Înainte, rolul gânditorului era să pretindă că, deşi incapabil să furnizeze răspunsuri, putea totuşi să modifice întrebările, unghiul de atac al reflecţiei.
Azi i se spune simplu: Aveţi răspunsuri? Păcat, nu mai există nici o întrebare.
Dezbatere – măsura în care ecologismul e azi idiotul util al liberalismului. Superficială.
Elisabeth Lévy: ‘Oamenii care au copii nu ştiu ce e fericirea de a nu avea’.
The Verdict (1982), Agora (2009).
Effroyables imposteurs, documentar cu un aer serios pe Arte; voga complotismului pare să-şi atingă climaxul.
Nouă arhivă de scrisori Bloomsbury ajunsă publică, în special ale lui Clive Bell către Frances Partridge, din ’41, după moartea Virginiei: ‘intrase în încă una dintre acele lungi şi agonizante depresii de care a avut, deja, de câteva ori parte. (…) Perspectiva a doi ani de nebunie, urmaţi de trezirea într-un gen de lume transformată de alţi doi ani de război, era de o asemenea natură încât nu pot fi sigur că nu a fost înţeleaptă’.
Detalii terifiante despre moartea lui Carrington; era încă în viaţă şi conştientă după câteva ore de la focul de armă, când Ralph şi Frances sosesc la Wiltshire.
Întors acasă, mă gândeam, îngrozit un pic de spectacolul străzii, că nu se va scrie prea curând ceva despre reaproprierea spaţiului comun, a substanţei colective a vieţilor noastre. Diverse asociaţii au protestat când, în Occident, firmele au dorit să polueze luminos cerul cu reclame; era pragmatic şi poetic deopotrivă să laşi un cer pe care se mai pot vedea stelele; în cauză s-a legiferat rapid. Zilele trecute, încercând să merg pe un trotuar, contemplam o maşină tip tanchetă, din acelea foarte mari, care îl barase în întregime, aşezată transversal, într-un mod foarte curios. Cu neputinţă să treci, să faci ceva. M-a cuprins un soi de stupoare şi melancolie. Un fel de oboseală, de asemenea. Nu se va opri. Nu se va opri continua înstrăinare a noastră de orice spaţiu comun. Şi în Occident, sub alte forme, procesul avansează, o mulţime de lucruri comune au trecut în regim privat. Încet dar sigur, pierdem bucată cu bucată o lume care izbutea să mai ofere iluzia solidarităţii. Ni se spune că suntem străini, că e cazul să nu mai pierdem timpul cu umanitatea noastră. Singurătatea înaintează.
Azi i se spune simplu: Aveţi răspunsuri? Păcat, nu mai există nici o întrebare.
Dezbatere – măsura în care ecologismul e azi idiotul util al liberalismului. Superficială.
Elisabeth Lévy: ‘Oamenii care au copii nu ştiu ce e fericirea de a nu avea’.
The Verdict (1982), Agora (2009).
Effroyables imposteurs, documentar cu un aer serios pe Arte; voga complotismului pare să-şi atingă climaxul.
Nouă arhivă de scrisori Bloomsbury ajunsă publică, în special ale lui Clive Bell către Frances Partridge, din ’41, după moartea Virginiei: ‘intrase în încă una dintre acele lungi şi agonizante depresii de care a avut, deja, de câteva ori parte. (…) Perspectiva a doi ani de nebunie, urmaţi de trezirea într-un gen de lume transformată de alţi doi ani de război, era de o asemenea natură încât nu pot fi sigur că nu a fost înţeleaptă’.
Detalii terifiante despre moartea lui Carrington; era încă în viaţă şi conştientă după câteva ore de la focul de armă, când Ralph şi Frances sosesc la Wiltshire.
Întors acasă, mă gândeam, îngrozit un pic de spectacolul străzii, că nu se va scrie prea curând ceva despre reaproprierea spaţiului comun, a substanţei colective a vieţilor noastre. Diverse asociaţii au protestat când, în Occident, firmele au dorit să polueze luminos cerul cu reclame; era pragmatic şi poetic deopotrivă să laşi un cer pe care se mai pot vedea stelele; în cauză s-a legiferat rapid. Zilele trecute, încercând să merg pe un trotuar, contemplam o maşină tip tanchetă, din acelea foarte mari, care îl barase în întregime, aşezată transversal, într-un mod foarte curios. Cu neputinţă să treci, să faci ceva. M-a cuprins un soi de stupoare şi melancolie. Un fel de oboseală, de asemenea. Nu se va opri. Nu se va opri continua înstrăinare a noastră de orice spaţiu comun. Şi în Occident, sub alte forme, procesul avansează, o mulţime de lucruri comune au trecut în regim privat. Încet dar sigur, pierdem bucată cu bucată o lume care izbutea să mai ofere iluzia solidarităţii. Ni se spune că suntem străini, că e cazul să nu mai pierdem timpul cu umanitatea noastră. Singurătatea înaintează.